Revista Antreprenoriat Transilvan
Managementul Clasic
Mulţi specialişti consideră cartea lui Adam Smith "Bogăţia naţiunilor" 1776 ca prima lucrare remarcabilă din domeniul ştiinţei conducerii, argumentându-se în paginile sale avantajele diviziunii muncii, teorie completată de Ch. Babbage în 1832 cu principiul retribuţiei diferenţiate. Astfel, pe fondul unor mari decalaje de natură educaţională, socială, culturală şi bineînţeles materială, între participanţii la procesul productiv, muncitorii pe de o parte şi patronii pe de altă parte, managementul clasic al sec. XIX relevă necesitatea unor analize care să conducă la ridicarea productivităţii individuale, identifică elementele procesului productiv, funcţiunile conducerii, stilurile de muncă ale conducătorilor, se elaborează o serie de principii administrative, accentuându-se necesitatea abordării ştiinţifice a managementului industrial.
La începutul sec. XX, personalităţi de marcă ale ştiinţei conducerii, preiau aceste idei îmbogăţindu-le cu un fundament ştiinţific pe care zeci de ani afacerile au prosperat. Henry Ford realizează prima banda de montaj din industria automobilelor demonstrând practic avantajele diviziunii muncii şi a specializării. Rezultatele obţinute de Ford prin banda de montaj sunt uimitoare: a identificat în procesul tehnologic peste 8800 de activităţi specializate şi simplificate, a redus preţul autoturismului de la 850 $ (1908) la 500 $ (1913), 390 $ (1915) şi 290 $ (1925), a mărit salariile angajaţilor, datorită profitului mare obţinut în 1914 de la 2,34 $/zi la 5 $/zi, a vândut peste 15 milioane de autoturisme în 20 de ani (1908-1927).
Soţii L. Gilbreth şi F. Gilbreth lansează teoria interschimbabilităţii procedeelor stabilind noi metode în măsurarea muncii; A. Gantt propune utilizarea tehnicilor grafice în programarea şi controlul producţiei.
Alături de ei, Fr. Taylor, considerat părintele ştiinţei conducerii, teoretician de marcă dar cu o vastă experienţă practică, elaborează o adevărată doctrină asupra metodelor de muncă, susţinând înlocuirea empirismului în conducere cu o atitudine ştiinţifică prin analiza de detaliu a fiecărui element al procesului productiv. Conform teoriei sale, orice operaţie trebuie cercetată sistemic în scopul îmbunătăţirii performanţelor, a măririi randamentului angajaţilor şi a maşinilor, elaborând primele teorii ale unei noi ramuri importante a managementului industrial - ingineria metodelor. Taylor susţine necesitatea adâncirii diviziunii muncii mergând până la separarea funcţiilor de execuţie de funcţiile de pregătire (schimbări de scule, stivuiri, alimentări, transport), selectarea muncitorilor pe baza aptitudinilor necesare diferitelor operaţii, instruirea, formarea şi specializarea lor în activităţi ritmice, repetitive. Taylor propune metode de retribuire stimulative, împărţirea profiturilor între patronat şi angajaţi, evidenţiind rolul benefic al unui climat de muncă cooperant substituit individualismului indiferent sau ostil. Conducerea procesului productiv este realizată de manager, dar acesta trebuie să dispună de un stat major format din specialişti care pot interveni direct în producţie, alături de personalul de execuţie.
Contestat la vremea sa, Fr. Taylor şi adepţii managementului ştiinţific iniţiază şi dezvoltă noi domenii ale conducerii producţiei: studiul timpului, a mişcărilor, a muncii, al ingineriei industriale, limitele gândirii lor fiind cauzate tot de atitudinea rigidă faţă de elementul uman care repreyinta intr+o abordare moderna cea mai valoroasa resursa a unei organizatii.
Contemporan cu Fr. Taylor, francezul Henry Fayol, sintetizând lunga experienţă de inginer şi conductator, formulează o serie de principii care izvorăsc dintr-o fină analiză a sistemului productiv, ele fiind cunoscute în istoria ştiinţei conducerii ca principii administrative (ale conducerii). În lucrarea sa "Managementul general şi industrial" Fayol formuleaza 14 principii generale ale conducerii aplicabile oricărui sistem de producţie, de servicii, comercial, identificând si 5 funcţiuni de bază ale managementului: planificarea, organizarea, comanda, coordonarea şi controlul. Sunt definite şi 6 activităţi de bază ale unei întreprinderi: producţie, comercială, financiară, securitate (protecţia bunurilor şi a persoanelor), contabilă şi administrativă, fiecare cu capacităţi proprii, cea a conducătorului fiind capacitatea administrativă (de conducere) care pe măsură ce se pozitioneaza mai la varf pe scara ierarhică creşte şi devine tot mai importantă.
Cele 14 principii ale administraţiei (conducerii) definite de Fayol sunt:
Diviziunea muncii, având ca obiectiv obţinerea unei productivităţi ridicate în condiţii calitative superioare, se realizează prin specializarea muncitorilor care implicit va conduce şi la reducerea efortului uman. Diviziunea muncii trebuie să fie aplicată şi în cadrul departamentelor cu activităţi funcţionale şi logistice.
Autoritate şi responsabilitate. Autoritatea trebuie să asigure îndeplinirea responsabilităţilor manageriale şi se obţine în urma experienţei acumulate şi a felului în care a fost condusă colectivitatea.
Disciplina, este absolut esenţială pentru obţinerea unor rezultate scontate, iar calitatea disciplinei depinde în totalitate de conducător.
Unitatea de comandă. Fiecare subordonat primeşte ordine de la un singur superior.
Unitatea de conducere. Activităţile similare dintr-o organizaţie trebuie grupate sub conducerea unui singur şef.
Subordonarea interesului particular faţă de cel general. Obiectivele instituţiei trebuie să fie plasate înaintea intereselor personale.
Salarizarea personalului. Retribuirea trebuie să fie echitabilă, stimulativă şi să rezide ca o consecinţă a înţelegerii dintre angajat şi instituţie.
Centralizarea. Puterea şi autoritatea tind să se concentreze la nivelurile superioare ale instituţiei.
Ierarhizarea. Linia de autoritate se desfăşoară de la vârful instituţiei spre nivelele subordonate. De asemenea, comunicarea orizontală este necesară pentru o serie de acţiuni în colaborare.
Ordinea. Un loc pentru fiecare şi fiecare la locul său, acest principiu subliniind necesitatea unei ordini materiale şi sociale pentru toţi participanţii la proces.
Echitatea. Conducătorul trebuie să fie amabil, cinstit şi egal în relaţiile cu toţi subordonaţii.
Stabilitatea personalului. Salariaţii cu vechi stadii trebuiesc protejaţi, fluctuaţia de personal aducând prejudicii firmei.
Iniţiativa. Subordonaţii trebuie stimulaţi şi încurajaţi în a iniţia activităţi profitabile pentru firmă.
Unitatea personalului (Esprit de corps). Armonia, spiritul de echipă trebuie întreţinută permanent de către conducător.
0 altă direcţie în care s-au aprofundat teoriile management:ului clasic o reprezintă organizarea birocratică a teoreticianului german Max Weber, care susţine crearea si implementarea unui management raţional, impersonal, bazat pe elemente şi comportamente prestabilite şi riguros determinate. Tot Max Weber propune, pentru prima oară, preluarea conducerii afacerilor de către specialiştii tehnocraţi, în general personal angajat, înlocuindu-l pe proprietarul care rămâne doar acţionar al firmei.
O firmă nu poate realiza performanţe ridicate fără participarea voluntară şi devotată a tuturor angajaţilor la îndeplinirea sarcinilor care le revin, demonstrându-se practic importanţa deosebită a unor factori de succes şi a metodelor de gestionare eficientă a resurselor umane în reuşita sau eşecul organizaţiei.
O serie de psihologi ai începutului de secol XX sesizând carenţele managementului ştiinţific referitoare la tratamentul angajaţilor, a nevoilor şi a aspiraţiilor acestora au elaborat o serie de studii care demonstrează cu pregnanţă că satisfacerea nevoilor de bază ale muncitorilor este cheia succesului în mărirea productivităţii muncii. Cercetarea ştiinţifică a comportamentului uman, o activitate interdisciplinară a antropologilor, economiştilor, psihologilor şi sociologilor aduce noi date care influenţează pozitiv atitudinile manageriale în domeniul motivaţiei muncii, al comunicaţiei, al artei conducerii.
Componentă fundamentală a managementului modern, funcţia de conducere cumulează activităţi directe sau prin intermediul altora cu angajaţii pentru a le stimula participarea acestora la îndeplinirea obiectivelor firmei, arta managerială materializându-se prin abilitatea de a influenţa, direcţiona şi motiva subordonaţii. Se generează astfel o serie de atitudini şi acţiuni direcţionate pentru valorificarea integrală a potenţialului uman, factorul de producţie activ, creativ, generator de eficienţă. Îndeplinirea funcţiei de conducere presupune asimilarea cunoştinţelor definite de şcoala relaţiilor umane, materializată în metode, proceduri, tehnici şi reguli care aplicate corespunzător pot motiva subordonaţii să realizeze simultan creşterea performanţelor şi a satisfacţiei muncii prestate.